Filmul Hail, Caesar! este o comedia marca fratilor Coen, si atat de rar sint dispusi sa treaca de la registrul de drama la comedie, incat am asteptat filmul cu cea mai mare nerabdare de care am dat dovada in ultimele luni.

Hail, Caesar! portretizeaza perioada anilor 50 ai Hollywood-ului, cand studiourile produceau filme pe banda rulanta, detineau actorii prin contracte (actorii se imprumutau intre studiouri) si practic detinea controlul absolut al cinematografiei. Ironia filmului este ca, desi pentru studiouri pare greu sa produca fara ajutor un intreg film, este mult mai usor decat sa-si tina actorii in frau. Eddie Mannix (Josh Brolin) este un director de studio care are sarcina de a tine sub control toata harababura provocata de actorii/actritele care sint nebuni, gay, comunisti sau insarcinate.

Filmul ne prezinta o zi din viata lui Eddie, un om religios si singurul normal, dintr-o mare de caractere nebune.

George Clooney, starul studiourilor Capital, este rapit de pe platourile de filmare de catre un grup de simpatizanti comunisti. Scarlett Johansson este un star al studioului pentru filmele muzicale-acvatice care portretizeaza o femeie ingenua (sirena) dar care in viata reala are o voce ragusita si un limbaj de birjar, iar Eddie trebuie sa gasesca o metoda de a-i ascunde sarcina fata de presa de scandal portretizata de doua gemene (care apar la un minut una dupa cealalta si se dispretuiesc reciproc) jucate magistral de Tilda Swinton.
Channing Tatum danseaza si canta 10 minute intr-un muzical marca Gene Kelly care se numeste “No Dames” (Fara femei) si supriza, caracterul se dovedeste a fi unul gay.

Nimic nu este ceea ce pare a fi, marca fratilor Coen, mai putin linia pe care o ia filmul din primele minute de vizionare: un tribut al anilor 50 care ar fi trebuit sa fie amuzant, fin-ironic, si plin de situatii extraordinare in care sint pusi oameni obisnuiti. Ca in “Citeste si arde” (Burn after read it) sau ca in The Big Lebowski.

Filmul Hail, Caesar! este ca dansul de step in care fratii Coen si-au pierdut ritmul. Este o insiruire de intamplari care nu se leaga. Un film cu oameni buni si veseli in care singurul caracter trist este Eddie. Un film in care te pregatesti sa razi cu toata gura si sfarsesti cu un ranjet mic in coltul gurii.

Tota secventele de umor au un set-up excelent pe hartie dar sfarsesc lamentabil pe pelicula. Scheciuri cu un umor ok dar nu prea foarte, ca in noaptea de Revelion pe alb-negrul TV-urilor din Romania anilor 80.

Este o secventa in care directorul studioului Eddie Mannix are o intalnire cu popa catolic, un rabin, un popa ortodox si unul protestant, pentru a-i consulta cu privire la o scene biblica dintr-un film. Ar fi trebuit sa fie o scene epica a fratilor Coen. Este meh sau cel mult ok.

 

“Bless me, Father, for I have sinned”  sint cuvintele pe care le tot spune Eddie Mannix si pe care ar trebui sa le spuna fratii Coen, pe care ii iubesc indiferent de acest film nereusit si la care ma voi prezenta fara drept de apel, de fiecare data cand vor binevoi a scoate un film.

Pentru ca domnii Coen au castigat demult respectul meu si pentru ca desi acest film nu este cea mai reusita productie marca Coen, este un film unic pe care nu-l poti uita.

Il recomand? Poate hipsterilor care rad pentru ca trebuie sa rada la un film comedy marca Coen cand restul salii nu poate sa o faca. Sau fanilor hard-core care trebuie sa fie prezenti cand o cer fratii fratii Coen 🙂

Nota : 5.5/10 cu indulgenta